EVOLUŢIA COMUNITĂŢILOR UMANE LA DUNĂREA DE JOS

Expoziţia de bază a Secţiei Arheologie prezintă, în contextul cercetărilor arheologice şi istorice, patrimoniul care ilustrează evoluţia şi gradul avansat de civilizaţie a comunităţilor dunărene din preistorie, până la sfârşitul epocii moderne.

Cele mai vechi urme ale civilizaţiei omeneşti din această parte de ţară, se păstrează la Muzeul Dunării de Jos, ele constând în unelte şi arme din piatră cioplită şi os, resturi fosile ale unor animale preistorice.

Paleoliticul este reprezentat în muzeu de resturile de Mammuthus trogontherii, descoperite la Borcea, Jegălia, Ulmu, Vlad Ţepeş, şi Valea Argovei, precum şi prin câteva unelte de silex descoperite în așezarea aurignaciana de la Nicolae Bălcescu.

Neo – eneoliticul este reprezentat de descoperirile extraordinare făcute de+a lungul timpului în aşezările pluristratificate de la Grădiştea Coslogeni, Grădiştea Ulmilor – Boian, Măgura Gumelniţa, Gălăţui – Movila Berzei, Măriuţa – La Movilă, Sultana – Malu Roşu, Căscioarele, Spanţov, Cuneşti ş.a.

Colecţiile deţinute de Muzeul Dunării de Jos (peste 30 000 piese) sunt formate  din vase din lut, executate cu o extraordinară măiestrie, decorate cu incizii, excizii, caneluri, încrustate cu pastă albă sau pictate, plastica antropomorfă feminină şi masculină, podoabe din os de o valoare deosebită ş. a.

Colecţia de epoca bronzului a Muzeului Dunării de Jos, este formată din ceramică de calitate medie, decorată cu barbotină, unelte şi piese din bronz, piese de os etc.

O trăsătură generală a staţiunilor getice de pe malurile Braţului Borcea o reprezintă  caracterul lor deschis, de suprafaţă (Pietroiu, Unirea – Rău. Jegălia, Borcea, Gâldău etc), singura excepţie fiind cea de la punctul „ La Cetăţuie” din Balta Ialomiţei (practic necercetată sistematic) şi, poate, cele de pe grădiştile din Balta Călăraşului.

Colecţia de epocă romană conţinând peste 25 000 de piese, începe să fie constituită încă din primii ani ai deceniului şase ai secolului trecut, în urma numeroaselor cercetări de teren pe malurile dobrogene, organizate de directorul instituţiei Niţă Angelescu împreună cu un grup de colaboratori pasionaţi, dintre care se remarcă omul de cultură (poet, cercetător ştiinţific) juristul Vasile Culică.

Cercetările arheologice, sistematice sau de teren, efectuate pe teritoriul Judeţului Călăraşi au dus la descoperirea de artefacte sarmatice, grupate în: necropole,  morminte izolate, vase ceramice, monede şi obiecte de podoabã sau accesorii vestimentare izolate.

Influenţa valului migrator slav se observă pe teritoriul fostei provincii romane prin cultura Dridu, cultură remarcabilă din care iese în evidenţă ceramica lucrată la roată. Aceasta se va răspândi şi în sudul Dunării, un rol important avându-l Primul Ţarat Bulgar, deşi componente ale sale au fost identificate şi în spaţii ce depăşesc autoritatea bulgară.

Evoluţia societăţii româneşti în secolulul al XII lea şi în prima jumătate a celui următor poartă pecetea consecinţelor impactului ultimului val de migratori, care sfârşeşte cu marile devastări mongole de la mijlocul secolului al XIII lea.

Astfel, în cartierul Mircea Vodă, din Călăraşi, s-au descoperit mai multe morminte de înhumaţie cu inventar creştin aparţinând unui cimitir datat în sec. IX – XI.

În aceeaşi perioadă trebuie plasat şi cimitirul atestat arheologic în curtea şcolii din cartierul Măgureni.

Dacă în alte zone ale ţării, moştenirea demografică a secolelor XIII – XVI, a determinat de timpuriu apariţia unei dese reţele de sate şi oraşe, zona de câmpie şi Valea Dunării s-au evidenţiat ca drumuri active, de legătură, de-a lungul cărora frecvenţa aşezărilor a crescut în sec. XV -XVII. Cu toate acestea, primele menţiuni documentare apar cu întârziere,datorită vicisitudinilor vremii, care au făcut ca multe documente să nu se mai păstreze.

Este ştiut că secolele XV – XVI, marchează pentru zona Dunării de Jos o însemnată creştere demografică, prin popularea cursurilor de apă cu numeroase aşezări. Astfel, au fost descoperite urme de aşezări medievale,. cu caracter rural la Trămşani, între Borcea veche şi Borcea nouă, sud – vestul satului Coslogeni, Cacomeanca şi siliştile de la nordul comunei Alexandru Odobescu.

Totodată, la Dunăre se dezvoltă, trei mari oraşe medievale, două pe malul stâng (Oraşul de Floci şi Brăila) şi unul pe malul drept (Dristor).

Documente vremii amintesc de abia la mijlocul secolului XVI numele lor. Astfel, într-un hrisov, al domnitorului Radu Paisie, din 1 iunie 1541, satul Crăciani este vândut de un oarecare serdar Borcea, fost până la acea dată proprietar al satului.

Ulterior, o parte a satului va fi făcută danie Mănăstirii Vieros, la 12 ianuarie 1591, iar o alta va fi cumpărată de boierii Măgureni, de la care satul avea să împrumute mai târziu numele. Mici porţiuni din satul Crăceni vor stăpâni alte două mănăstiri: Radu Vodă şi Căldăruşani.

În ceea ce priveşte satul Lichireşti, în jurul căruia se va dezvolta ulterior oraşul Călăraşi, acesta va fi atestat documentar, sub acest nume, în timpul domniei lui Mihai Viteazul.

Situându-se la extremitatea sud-estică a Ţării Româneşti, teritoriul judeţului Călăraşi a fost implicat încă de timpuriu în evenimentele politice şi militare ale vremii.

Astfel, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, locuitorii acestei zone consemnează că armata română a atacat, în iarna 1594 – 1595, în Dobrogea şi Balcani, oraşele turceşti, astfel: boierii Preda şi Radu Buzescu au atacat Hârşova, în timp ce consilierul Mihalcea a atacat Silistra, trecând prin Lichireşti.

La 18 aprilie 1833, capitala judeţului Ialomiţa se mută de la Urziceni, la Călăraşi, iar la 24 septembrie 1852 Călăraşiul devine liber.